Între pustiu şi incertitudine

        La limba  română Andrada studiază "Romeo şi Julieta" şi a avut de făcut o povestioară pe tema iubirii şi iată ce a ieşit:

Între pustiu şi incertitudine

    

     Nişte sclipiri adormitoare se reflectau într-un geam banal, acoperit de mantaua străvezie a sticlei. Statura translucidă a soarelui împodobea un abis nesfârşit. Un simplu pat, zăcea aiurea lângă mobila de lemn masiv, dându-ţi un aer de mister, ca atunci când te trec fiori şi simţi că cineva te urmăreşte, dar de fapt e doar imaginaţia care îţi joacă feste şi apoi te ruşinezi încercând să înlături rapid acel gând stupid.

     Strecurat printre ţesături de pânze şi bumbac azur, dormea aparent Victor. Chipul lui tânăr şi senin imprima pofta de viaţă, dar forma ochilor săi albaştri, te duceau cu gândul la o tristeţe profundă, mascată de nişte buze pline şi foarte fin conturate. Masculinitatea sa era uşor sesizabilă şi foarte bine definită. Pielea îi era albă ca marmura în lumina chioară a felinarului de peste drum. Structura lui bine conturată iţi tăia răsuflarea, fiind greu să îţi desprinzi privirea de pe trupul său zvelt. Delicateţea firii lui era trădată de duritatea chipului, când îşi arcuia sprâncenele, în încercarea de a schiţa o încruntare puternică, care speria şi cei mai îndrăciţi diavoli. Farmecul său era irezistibil. Trăsăturile ademenitoare îi erau completate de nişte bucle ciocolatii încântătoare. Suflarea sa caldă te vrăjea, te ducea la obsesie, îţi umplea gândirea de o demenţă nebună.

     Victor stătea cu ochii aţintiţi în tavan, cu răsuflarea întretăiată de o amintire îngropată în undele uitării, cu mulţi ani în urmă. I se părea că a trecut peste acea iluzie statornică a dragostei, credea că totul s-a terminat, la fel cum termini de citit o carte deosebită şi o trânteşti cu tristeţe, fiindcă ai descoperit finalul. Această amintire îl chinuia de când s-a întors acasă şi s-a hotărât să se piardă în labirintul viselor, dar fără rezultat.

     Povestea începe într-o zi de iarnă, pe când toată lumea stătea cuminte în case, bucurându-se de mult aşteptata căldură a caloriferului sau depinde la cei bogaţi, a şemineului. Nu a fost o zi specială, ba chiar banală ca toate celelalte, dar Victor fiind un singuratic de felul lui, zăcea pe scaunul din imensa sa bibliotecă - am uitat să menţionez faptul că el era scriitor, liber şi nepăsător, singurul lucru care însemna ceva pentru el, era literatura. Dulcea voce a scrisului scrijelit pe hârtie, unduind şi dansând cu cerneala neagră îi dădea un sentiment de împlinire, era îndrăgostit de ceea ce făcea, însă niciodată nu şi-a publicat creaţiile, decât o singură carte care i-a adus faima. Era fericit, el şi fantomele sale, trăind zilnic o dragoste bolnavă pentru personajul regăsit în fiecare scriere. Scria pentru a-şi împlini dragostea. O iubea în taină pe Emilie, o englezoaică hotărâtă, dar visătoare, frumoasă, delicată, dar nesigură în ceea ce priveşte viaţa. A cunoscut-o într-un bar francez, în care mireasma parfumului de trandafiri te îmbăta până la pierderea cunoştinţei. Mereu o urmărea pe stradă, cum se pierdea printre blocuri cu eşarfa ei verde petrecută lejer în jurul gâtului. Pe parcurs au devenit prieteni, chiar foarte buni prieteni, însă nu se cunoşteau, el o privea timid, iar ea îi arunca câte un surâs ameţitor, desigur pare o veşnicie, dar asta era doar imaginaţia nebună a lui Victor, până într-o zi, de fapt chiar în acea zi, după cele treizeci de minute eterne în care a privit-o necontenit, ea a venit, i-a vorbit, iar dragostea a atins cote maxime. S-au plimbat apoi mult timp în acele locuri, gândea Victor. Clipa în care a simţit că Emilie e a lui, a fost ceva incontrolabil, tot corpul îi tremura, viaţa lui vibra prin fiinţa ei, nici nu ştiu să răscolesc aceste trăiri profunde. Teama că o va pierde, îl distrugea...

      Nici nu ştiu, nici Victor nu mai ştie, delir total, trăia probabil, tot ce ştia era ea, Emilie. Nici măcar nu pot povesti clipele minunate petrecute cu ea, nu ştiu dacă au fost....incertitudinea mă cuprinde, îl cuprinde, o cuprinde...

     Emilie nu mai e, nu a fost, ba da a fost, accident, catastrofă, maşină, distrus, fragmente întunecate apăreau şi dispăreau în mintea lui Victor. Era conştient, visa, se depărta încet de viaţa sa, de faptul că era om, nu mai gândea.

     De aceea scrie, îşi continuă dragostea, Emilie a lui, o păstrează  vie prin cuvinte, fraze şi gânduri. Nu am spus că povestea nu este ciudată, nici Victor nu a spus, nu are sfârşit, viaţa lui Victor e însăşi cartea, Emilie, cerneala... Ea rămâne vie, rămâne sechestrată în fibrele metalice ale inimii lui.

     Acest gând i se derula la  nesfârşit, se crăpa de ziuă, singurul moment în care Victor dădea semne că trăieşte, dar în această dimineaţă  era altcineva, el se stinsese odată cu Emilie, s-a împăcat cu iubirea, dar nu va mai putea să scrie, viaţa sa nu mai e suspendată de paginile unei cărţi, e liber, îndrăgostit veşnic de o amintire pierdută!

 * Îmi cer scuze pentru eventualele greşeli.*
Ce părere aveţi?
X.O.X.O. Dana.